Circuitul românului prin natură. Sclav, larvă, pușcăriaș

See no evil. În România erei noastre, dacă ajungi pe străzi, fără familie care să mai știe de tine sau năpăstuit cu vreun beteșug, există șansa să fii răpit de pe stradă și să cunoști sclavia în lanțuri. Culmea ironiei, așa cum arată un activist pentru drepturile romilor, poate fără să vrea să fie ironic, ea e practicată chiar de către personaje ale unei etnii care a cunoscut ea însăși, pe pielea ei, ce înseamnă biciul și lanțurile, în sclavia care domnea pe aceste meleaguri până acum vreo 150 de ani.

Timp de 8 ani, niște familii din comunitatea romilor din Berevoești au practicat răpirea, torturarea și ținerea în lanțuri a 40 de minori și adulți de care nu mai știa nimeni sau de care nimeni nu mai voia să știe. Îi culegeau de pe străzi, îi țineau încuiați și legați, îi hrăneau cu resturi, îi puneau să se bată între ei ca pe niște câini înfometați, apoi îi scoteau la cerșit sau la furat de lemne. Unii „sclavi” au murit între timp. Timp de 8 ani, nimeni nu a deschis gura, ochii sau urechile la sclavii din Berevoești. Procurorii care au scos la lumină mizeria se laudă că ancheta a plecat de la polițiștii din localitate, care abia în 2015 au căscat ochii. E și asta o performanță românească.

Într-o comunitate și așa segregată de restul satului, așa cum trăiesc de cele mai multe ori, de bunăvoie sau forțați de majoritari, comunitățile de romi din România, între niște oameni și așa abuzați sau aflați la mila și mâna autorităților sau a puternicilor comunității, nimeni nu vorbește, nu vede și nu aude. De ce să-ți faci probleme? Doar nu e copilul tău cel bătut în lanțuri. Vorba unei vecine din satul Berevoeștiului: „Ce, au furat, au omorât, au spart?”. Vorba aia, făceau la ei în curte. Totul e ok în România, atâta timp cât nu trece de pragul casei tale, de portiera mașinii sau nu îți implică vreun membru al familiei. Mă distrează cei care se întreabă de ce nu știau sătenii sau primarul de treaba asta. Aveți impresia că primarul merge în satul acela al Berevoeștiului mai de o dată la 4 ani? Sau că românii din restul satelor știu ceva de ce e în partea aceea de comună? E-n „țigănie”, ce treabă au?

Hear no evil. În singurul spital de arși din Capitala României, un pacient moare la secția de Terapie Intensivă, cu viermi de muscă colcăindu-i în carnea putrezită a cefei. În acest spital, mai marii medicinei românești se străduiau acum mai bine de jumătate de an să ne convingă, ziariști și public deopotrivă, că tinerii care abia au scăpat cu viață din clubul Colectiv își pot vindeca binemersi arsurile deosebit de grave.

Scuza conducătorilor acestui abator? Spitalul e vechi, nu sunt bani, avem și muște la ATI, săracii de noi, situația se știe. Ce faceți, domnilor doctori, când în casele dumneavoastră apar muștele, gândacii sau poate șobolanii? Nu sunteți milionari, nu vă permiteți să vă mutați de la bloc la vilă pe malul lacului. Acasă nu puneți mâna pe ceva să faceți curat, să scăpați de infecție? Sau poate mergeți la administrator sau la primărie, să vă plângeți că nu aveți bani de curățenie? Ați aștepta ca o muscă să își depună larvele în carnea copiilor dumneavoastră, dacă i-ați interna într-un spital, sau ați lua niște minime măsuri de igienă, care poate nu necesită o alocare bugetară specială?

Tot aici, la Spitalul de Arși, o femeie a murit pentru că cineva i-a făcut transfuzie cu o grupă de sânge nepotrivită. Aici cine mai e de vină? Tot lipsa banilor?

Niște oameni care au jurat să protejeze viețile pacienților lor au ajuns să stea cu mâinile în sân și să dea vina pe sistem. Au ajuns atât de blazați și imuni la gunoiul din jurul lor, încât nu le mai pasă decât de propriile piei. Nu văd, nu aud și mai ales nu vorbesc. Decât în rarele ocazii în care câte un medic anonim scurge în presă câte vreo atrocitate sau scandal. Așa e, au o viață grea, iar sacrificiile lor profesionale și umane sunt recompensate aproape cu un scuipat din partea statului. Și totuși, cum ajungi să îți lași pacientul mâncat de viermi sau să-i schimbi sângele precum un benzinar retardat care îți toarnă motorină în loc de benzină în rezervor?

Speak no evil. În România, se mai intră și la închisoare. Vreo 30.000 de oameni sunt în această situație și desigur că nu trebuie să le plângă cineva de milă, sunt acolo pentru că au încălcat legea, unii dintre ei grav. Dar penitenciarele României clocesc la propriu de 25 de ani. Mai mult de jumătate sunt supraaglomerate, în unele mâncarea este proastă, deținuții dorm claie peste grămadă, cu ploșnițe, șobolani și tot tacâmul unei astfel de concocții. Unii dintre ei ajung să se automutileze, doar ca să se bucure de niște săptămâni într-un spital, fie el tot al închisorii, doar să scape din celule.

Până de curând, aproape nimeni nu a mișcat vreun deget. Sunt pușcăriași condamnați definitiv de instanțe, ce, vor hotel, vor sanatoriu? Unde ne trezim, în Norvegia? La extrema cealaltă, dezbaterea e confiscată de portavocile din presă ale unor pușcăriași de lux, care plâng de milă exagerat și ațâță spiritele interesat, doar-doar s-o speria cineva și o da vreo grațiere de urgență, pe stilul Ceaușescu, ca să le iasă patronii de la sufocanta răcoare în care zac.

La mijloc, între aceste două atitudini, e greu. E greu să admiți că infractorii aceștia nu au fost condamnați la moarte sau la tortură înceată și că încă mai au niște drepturi, ca în orice democrație. E greu să admiți că situația din penitenciare este gravă, că CEDO lovește statul român de ani de zile peste degete pe această temă și că niciun guvern până acum nu a mișcat un deget, ci doar a pledat, în funcție de câți membri de partid înfundau pușcăriile, să promoveze politica păguboasă a amnistiei și grațierii. E greu să descrii cu adevărat și să vorbești cinstit, pe cifre și pe mărturii, despre ce e în pușcării. E greu mai ales pentru că, fără să vrei, ești alăturat cohortei de trompete plătite, care trâmbițează seară de seară în interesul câtorva deținuți de lux.

Dinspre penitenciare? Câțiva amețiți își dau foc la saltele, intră în refuz de hrană sau fac hărmălaie pe acoperiș (sub privirile suspect de permisive ale gardienilor). Mai degrabă își fac rău singuri și servesc fără să vrea unor interese, decât rezolvă ceva. În rest, nimeni nu vede, nu aude și mai ales nu vorbește. Ministrul Raluca Prună ne cere răbdare, dacă am rezistat 20 de ani, nu mai rezistăm două luni?

Ca și în cazul infecțiilor din spitale, nu poți rezolva problema supraaglomerării din penitenciare peste noapte. Totuși, ați auzit de vreun director de penitenciar demis pentru că în unitatea pe care o gestionează colcăie șobolanii și ploșnițele, iar deținuții din subordine se sufocă vara în camerele suprapopulate? Eu nu. Și totuși, și acestea, ca și viermii de pe ceafa unui pacient, sunt chestiuni mai degrabă gospodărești, nu de politică bugetară, în ciuda lipsei de resurse.

Până să ajungem să ne plictisim de bani ca în Elveția sau să ne preocupe în masă Brexitul, s-ar schimba câteceva destul de rapid în bine dacă mai mulți români ar începe să deschidă ochii, urechile și gura și să și le conecteze cumva la creierele și sufletele amorțite de mizeria care îi înconjoară.